Orasele Musulmane din Istorie

**Administator** Mier Apr 13, 2011 1:46 am

Oraşele “cele mai frumoase bijuterii ale Evului Mediu musulman sunt oraşele sale. Ideal de viaţă comunitară în care moscheia joacă rolul esenţial, rezultat al necesităţii de a controla ţările cucerite, precum şi al dorinţei de glorie, întemeierea acestor oraşe este unul din faptele majore ale acestei perioade istorice.” Oraşele se dezvoltă cu repeziciune, fie cele vechi, Damasc, Alep, Alexandria, Ierusalim, fie cele noi, Basra, Kufa, al-Fustat în Egipt, Kerouan, în Ifriqia. Expansiunea islamului este legată de dezvoltarea a două categorii de oraşe : orasele noi, provenite din transformarea unor tabere militare de iarnă, plasate în locuri. Pe amplasamentele vechilor tabere militare sau forturi de pază, califii omeyyazi construiesc castele ; mai mult decât în cazul moscheii, unde noua religie îşi impun exigentele în arhitectură şi reticenţele în decoraţie, aici arta musulmană se poate manifesta în libertate, rarele vestigii de construcţii civile omeyyade atestând bogaţia reprezentării animaliere şi umane .Secolul omeyyad a însemnat , în mod fundamental, domnia acestei expresii eminente a geniului arab care este poezia.
Satele se golesc, problema aprovizionării oraşelor devenind şi mai acută, justificând importul mâinii de lucru din zonele nou cucerite.
Dezvoltarea oraşelor nu se face în mod arhaic: există o preocupare pentru raţionalitate, pentru un urbanism de tradiţie clasică, lucru vizibil în planurile oraşelor omeiade reconstruite. Astfel se observă perimetrul pătrat, dispunerea octogonală a arterelor principale care delimitează cartierele, iar în centrul oraşului marea moscheie şi palatul califului sau al guvernatorului, inima dublă a comunităţii, în jurul căreia se grefează piaţa, numeroase bău publice. Această preocupare pentru simetrie şi raţionalitate se regăseşte în monumentele pe care califii omeiazi, mari constructori, le-au edificat: moscheia din Damasc, prototip pentru multe altele, cea din Medina, din Basra, din Kufa, din Ierusalim, din Fustat, din Keruan. Omeiazii au construit şi aşa-numite “castele ale deşertului”- reşedinţe rurale, aflate în centrul domeniilor funciare, abţinute ca urmare a irigării zonelor aride.
Se naşte astfel o societate citadină, dar care cultivă în sânul elitelor arabe regretul pentru deşertul originilor sale, arabul rămânând undeva la mijlocul drumului între deşertul glorificat dar depăşit şi oraşul prestigios, dar deocamdată lipsit de siguranţă. Pentru că “oraşele sunt lucrul cel mai bun şi cel mai rău, creuzete în care se elaborează prin intermediul unor brasaje etnice viitoarea comunitate islamică, dar totodată şi marmitele gata oricând să fiarbă, provocând incendii şi revolte, care jalonează istoria lor, a Damascului în primul rând”. Al cincilea calif omeyyad - Abdel Malik ( 685 - 705) are iniţiativa de a bate monedă proprie, înlocuind dinarul de aur bizantin şi drahma de argint sassaninda cu dinarul şi dirhamul musulman.
La fel ca şi monedele, produsele şi drumurile s-au adaptat noilor condiţii. Se prespune ca în vechile centre de producţie meşteşugărescă sau agricolă activitatea a continuat ; se produceau ţesături, papirusuri şi grâu în Egipt, arme, cerneala. Dezvoltarea comerţului depindea în mod esenţial de întretinerea cailor de comunicaţie, mai ales a locurilor de popas . Caravanele foloseau edificii mai mult sau mai puţin fortificate care purtau numele de hanuri sau caravan-seraiuri. Construirea lor cădea în sarcina autorităţilor centrale şi a guvernatorilor de provincii, care vegheau asupra securităţii drumurilor. Negustorii înşişi erau interesaţi de securitatea comerţului şi contribuiau la construirea unor caravan-seraiuri, care cuprindeau ca elemente principale : locuinţe pentru oameni, adăposturi pentru animale, magazii pentru mărfuri, fântâna sau cisterna cu apă (v. D. Sourdel, J. Sourdel -Thomine, op. cit. V II pg. 64-65.)

Pământurile cucerite, fiscalitatea. Problema pământurilor cucerite a fost rezolvată prin împărţirea lor în două categorii: cele lăsate vechilor proprietari , constituind cea mai mare parte, şi cele confiscate de la stat, de la biserică , sau de la proprietarii fugiţi sau dispăruţi. Ele au fost distribuite sub formă de concesiuni familiilor arabe, care au putut constitui astfel mari domenii. Au fost descoperite urme ale unor mari domenii în Siria, adevărate oaze înzestrate cu sisteme de irigaţii, cu baraje, canale, puţuri. Proprietarii autohtoni trebuiau să plătească un impozit, funciar (kharaj), continuare a impozitului funciar anterior. Proprietarii musulmani nu plăteau kharaj-ul. Convertirea la Islam ar fi trebuit să permită trecerea de la kharaj la zakat, dar această modificare a fost în general imposibilă , deoarece noul regim moştenise sistemul responsabilităţii colective a comunităţilor rurale faţă de fisc, deci valoarea impozitului datorat de un individ nu putea modifica impozitul colectiv , deoarece statul ar fi pierdut o mare parte din resursele sale financiare. Când numărul convertiţilor a crescut au apărut probleme grave: de la sfârşitul secolului al VII-lea în Egipt ţăranii fugeau din sate, în speranţa că nefiind înregistraţi, vor putea un timp să nu-şi plătească impozitul, acesta fiind de altfel un vechi obicei copt, din timpul bizantinilor. În Irak a avut loc un adevărat exod al ţăranilor spre oraşe, însoţit de convertire. Teribilul Hadjiadj trimitea la sate pe toţi cei care îi prindea, cu interdicţia de a se converti. Acestă situaţie pare paradoxală, dar şi privarea fiscului, deci a vistieriei, de o parte din bani pare la fel. Până la urmă s-a recurs la o soluţie care în principiu părea simplă, dar a cărei punere în practică era greu de realizat: făcea disticţie între pământ, considerat achiziţie definitivă a comunităţii musulmane, pa care se plătea kharaj, indiferent de calitatea proprietarului, între om care, dacă se convertea, de calitatea proprietarului, avea avantajele respective- impozitul ğizya dispărea, dar statul nu pierdea căci era înlocuit de zakat. Această măsură a fost luată de Omar al II-lea (717-720), stabilind în principiu egalitatea fiscală între arabi şi nearabai, fapt care a încetinit exodul celor din urmă spre oraş.
Deşi perioada aceasta este destul de puţin cunoscută, istoricii sunt unanimi în a aprecia incertitudinea dreptului funciar, situaţia pământurilor fiind supusă unor multiple creize: criza funciară, financiară, datorată variaţiei debitelor veniturilor provenite din impozitele pe pământ, criza socială şi deoarece statul era principalul beneficiar al acestor resurse financiare, criza instituţiilor sale. Astfel armata, parte esenţaială a sectorului public este ameninţată de fixarea arabilor pe pământurile cucerite, de aviditatea proprietarilor care deturnează, în scopuri personale, sume care juridic erau destinate, prin intermediul fiscului, operaţiunilor militare. Într-o aramată care trăieşte din ce în ce mai mult din soldă, arabul este încet- încet înlocuit de personaje care vor juca rolul esenţial în evoluţia evenimentelor- convertiţii, străinii, mercenarii. Like a Star @ heaven

Lun	Mar	Mier	Joi	Vin	Sam	Dum
1	2	3	4	5	6	7
8	9	10	11	12	13	14
15	16	17	18	19	20	21
22	23	24	25	26	27	28
29	30